Ți-am spus că atunci când merg cu mașina sau pe jos gândurile îmi dau năvală.
Ei, astăzi, în timp ce mergeam pe jos și frigul îmi plesnea obrazul, mi-a venit în minte o frântură de la o ședință cu părinții de la clasa Domnului T în timpul căreia mai mulți părinți cereau doamnei de limba română să le dea de citit copiilor și să îi verifice că citesc.
Motivul e unul destul de întâlnit în zilele noastre: copiii respectivilor părinți nu doresc să citească.
Și stăteam eu și mă miram și mă gândeam de ce trebuie încărcată doamna de limba română cu această sarcină?
La clasa Domnului T a fost oarecum ușor de integrat o astfel de cerință pentru că s-a decis ca opționalul pentru clasa a 5-a să fie o oră de literatura română. Acest lucru i-a permis doamnei profesoare să le ofere copiilor o listă cu ceea ce au de citit în fiecare lună și chiar să îi și verifice sub forma unei testări.
Domnul T la început a fost cam intrigat pentru că se simțea forțat să citească ceva care poate nu era cuprins în teancul său de cărți.
Dar cu timpul a descoperit că recomandările sunt pe placul său, mai ales că a și fost răsplătit pe măsură la testări.
Dar dacă nu avea această oră de literatură în plus, ce se întâmpla? Cum ar fi putut doamna profesoară să facă o verificare a gradului de implicare a copiilor în a citi cărțile recomandate? Programa este destul de încărcată.
Trebuia cumva să arate că a avut în vedere rugămintea părinților, nu?
Ceea ce nu înțeleg este de ce credem că ceea ce nu reușim noi acasă să îl învățăm pe copil, va reuși un profesor la școală în timpul câtorva întâlniri săptămânale când trebuie să predea la 32 copii, nu unuia singur?
Să vă spun cum a fost la noi.
Despre mine
Personal, nu am fost o mare cititoare când eram mică. La drept vorbind, am citit cărțile de care aveam nevoie la școală pentru ora de literatura română.
Dragostea pentru citit mi-a venit odată cu timpul. Cred că ultimii 10 ani sunt cei mai relevanți în ceea ce privește informația acumulată. Și am observat că gusturile în materie de tipuri de lecturi s-au schimbat de-a lungul anilor.
Îmi aduc aminte că în liceu îmi plăcea să citesc „Cei trei mușchetari” și continuarea lor „După 20 ani” și cărți asemănătoare. M-a copleșit „Pe aripile vîntului” și continuarea sa „Scarlett” și mă vedeam o Scarlett O’Hara neînțeleasă.
Primul meu iubit oficial mi-a dăruit o scrisoare de dragoste printre filele romanului „Crimă și pedeapsă” și îți dai seama că a trebuit să citesc și romanul pe lângă scrisoare.
A urmat apoi perioada cu cărțile Sandrei Brown în timpul cărora imaginația mea de domnișoară majoră o lua razna.
Apoi a urmat perioada în care mă pregăteam să devin mamă și citeam cărți legate de naștere și creșterea copilului.
Cu timpul gusturile mele s-au schimbat și am descoperit cărțile de dezvoltare personală pe partea de business prin intermediul programului de training de la Amway.
Bineînțeles că am citit seria Harry Poter când a apărut prima dată și am văzut și toate filmele.
Acum citesc un amalgam de cărți în funcție de starea sufletească, de nevoia pe care o simt în acel moment.
Adică pot exista perioade în timpul cărora încep 2-3 cărți pe care le citesc în paralel în funcție de cheful pe care îl am la momentul citirii.
Imi plac cărțile în care se povestește despre istoria noastră, în special despre familia regală și rolul său în dezvoltarea noastră ca neam.
Citesc informații despre religie și despre ce presupune a fi creștin. Multe aspecte ale vieții le-am găsit explicate de reprezentanți creștin-ortodocși de la noi sau de pe alte meleaguri.
Alt tip de cărți sunt cele de dezvoltare personală, dar mai mult pe partea psihologică, cele care mă fac să-mi analizez sufletul.
Din când în când mai citesc și cărți de parenting, dar aleg cu mare atenție autorii.
Si lunar mă delectez cu revistele din domeniul floristic la care sunt abonată.
Mai mult, s-a întâmplat să citesc și cărți de-ale copiilor dacă mi s-a parut intrigant titlul.
Copiii mă văd că citesc și împreună mergem la librărie sau la târgurile de specialitate și cumpărăm multe cărți.
Copiii tăi citesc? Ai mei cam da
Prințesa de mică a avut o aplecare asupra cititului. Când stăteam la bloc, ea nu avea copii cu care să se joace și cum era și mai retrasă, prefera să se uite pe reviste.
Ii plăcea foarte mult revista Pony și o analiza ore în șir. Se uita la imagini și spunea că citește. In capul ei făcea o poveste despre ceea ce vedea în pozele cu ponei și era foarte absorbită de această activitate.
Cu timpul a venit de la sine dorința de a citi, mai ales că la școală doamna învățătoare înscrisese copiii în programul Clubul de lectură și lunar cumpăram cărți.
Și eu le spun mereu: cumperi dacă citești. Nu dăm banii dacă nu ne trebuie!
Acum citește cărți cam ciudate pentru gustul meu, însă asta este oferta pentru adolescenți.
Mi-am exprimat de câteva ori îngrijorarea pentru că titlurile nu mă făceau să stau liniștită, însă fiica mea m-a asigurat că sunt ok și nu au vreo influență negativă asupra sa.
Sunt cu ochii pe ea. Ți-am spus că am și citit vreo 2 cărți de ale ei?
În ceea ce îl privește pe Domnul T, problema cititului a fost ceva mai greu de rezolvat.
De când a început să știe literele l-am rugat să citească. Și de gura mea abia citea o pagină pe zi.
Dar prin clasa a treia cred s-a produs o minune. Eram cam sătulă de stat cu gura pe el. Citea, dar foarte puțin și în orice caz nu citea de drag sau că avea el această inițiativă.
Și după cum spuneam s-a produs o minune! Avea un text la CLR pe marginea căruia trebuia să rezolve niște exerciții.
Și pentru că mătușa era la noi pentru că o rugasem să mă ajute câteva zile cu copiii, am rugat-o să-l asculte la română și să vadă dacă a rezolvat corect exercițiile.
Textul pe marginea căruia a lucrat Domnul T era din cartea Matilda. (Sper că măcar filmul l-ai văzut și știi despre ce vorbesc.)
Ei, și mătușa, o doamnă venerabilă la 85 ani, profesoară de limba română și doamnă directoare pentru mulți ani, a luat la rând fiecare exercițiu și l-a discutat cu Domnul T și atâta l-a bătut la cap cu calitățile fizice și morale ale personajului încât s-a produs un declic.
Și Domnul T a prins drag de literatură. În trecăt i-am sugerat că avem cartea prin casă și dacă vrea să știe întreaga poveste, nu numai fragmentul din carte, ar putea să citească despre Matilda și puterile ei.
Si de atunci tot citește și citește că am ajuns în punctul de a mă certa cu el pentru că trece ora de culcare și el e tot cu cartea în mână.
Și o mai am și pe domnișoara Pișcot. A trecut de primul semestru al clasei întâia și de acum este capabilă să citească și singură.
Domnișoara are mari veleități de vloggeriță, însă până la a face filme pe Youtube sau Tik Tok îi recomand zilnic să mai pună mâna pe câte o carte, măcar un capitolaș să citească și ea pe zi.
Uneori îmi iese, alteori nu. Dar nu renunț. Dacă mi se duce răbdarea pe câmpii, o să o aduc pe mătușa. Poate o vrăjește și pe ea.
În orice caz, și la domnișoara Pișcot trebuie să îi dau răgazul de vreo doi ani să se obișnuiască cu literele și dragul de a citi.
In casă avem o regulă: cumpărăm cărți după ce am citit ce am avut. Mai mult, tot ceea ce se citește este pus în alt dulap și trece la alt copil: de la Prințesa la Domnul T, de la Domnul T la domnișoara Pișcot.
Când sunt târgurile de cărți mergem cu mic cu mare și ne umplem traistele. Este așa o plăcere să îi văd cum aleargă după cărți, cum le mângâie și le aleg.
Deja fiecare știe cam ce editură publică titluri care sunt potrivite pentru o anumită vârstă și mergem țintit. Și ce bucurie este când văd că o carte pe care au citit-o are continuare și încă o continuare și tot așa. Știi cine este Winston, motanul detectiv?
Știi, cărțile pe care le citesc acum copiii sunt diferite ca stil de scriere față de cele din copilăria mea. Sunt bazate pe dialog, mult dialog. Multă acțiune.
Descrierea este prezentă doar cât să te introducă în atmosferă sau să îți explice ceva ce poate nu ai înțeles.
Pentru ei este cam greu să citească cărțile de demult. Prințesa mi-a mărturisit că îi este dificil să citească Baltagul sau Ion.
Pur și simplu mintea ei se adaptează greu la descrieri.
Și sincer, lumea noastră este pe repede înainte, totul se petrece cu viteza luminii, avem parte de multă acțiune și copiii mei trăiesc aceste timpuri.
Și mie cred că mi-ar fi dificil să mai citesc acum Baltagul chiar dacă în liceu mi-a plăcut intriga și caracterul polițist al romanului.
Și am văzut și filmul și mi-a plăcut. Atunci. Acum nu cred că mai am răbdarea să-l văd.
Domnului T i-a fost dificil să înțeleagă Amintiri din copilărie. Și îl înțeleg. Terminologia de acolo nu îi este cunoscută. Dacă eu cînd eram mică știam denumiri de unelte, de termeni pentru că erau folosiți de bunica mea, pentru copiii zilelor noastre este dificil de înțeles un regionalism.
În loc de concluzie
Oricum ar fi, copiii trebuie încurajați să citească, să trăiască acțiunea din carte și apoi poate că doresc să îți și povestească câte ceva. Fii un părinte perseverent! Eu sunt cam cicălitoare, recunosc.
Obișnuiesc să le spun copiilor că un om informat, un om care citește este un om puternic. Poate se prinde ceva de ei.
Dar și dacă nu citește ce se întâmplă? E vreun capăt de țară?
Nu. Mai bine încurajează-l pe copil să facă ce îi place: îi place fotbalul, să joace fotbal. Îi place să danseze? Atunci să danseze! Vrea să deseneze? Atunci să deseneze! Vrea să gătească? Atunci lasă-l să gătească!
Mai puține gadgeturi și mai multe activități în care să-și dezvolte abilitățile practice.
Mi-e nu-mi plăcea să citesc, însă îmi plăcea să croiesc imbrăcăminte păpușilor. M-am jucat cu păpușile până în clasa a 7-a.
După părerea mea, cel mai important pentru un copil este să se joace. SĂ SE JOACE!!!
Adică să se joace pe bune: cu mingea, cu jucăriile, cu păpușile, cu mașinuțele, cu Lego, cu nisipul, cu copiii afară, la leagăne, la căsuța din copac, etc.
Cât timp crezi că are la dispoziție un copil să se joace? Nu mult. Până pe la 12-13 ani. După aceea, pa!
Prin joacă în creier se dezvoltă multe conexiuni între neuroni și poate la un moment dat o să-i placă și cărțile. Așa că: Spor la joacă!
Scrie-mi! Ne mai auzim.
Cu drag,
Mihaela