Doamne! Am avut ocazia să văd un reportaj despre o stare aparte a unor tineri din Japonia care mi-a făcut părul măciucă!
Trebuie neapărat să-ți povestesc!
Nu știu dacă ai auzit de termenul de Hikikomori. Eu nu am știut despre el până acum câteva zile când am văzut reportajul.
Pentru mine, japonezii au fost întotdeauna un popor aparte: oameni inteligenți, respectuoși, foarte creativi, inovatori, deschizători de drumuri în ale tehnologiei, longevivi, introvertiți, etc.
Ei, se pare că au și ei slăbiciunile lor.
Reportajul pe care l-am văzut era o prezentare a unui psihiatru japonez despre ceea ce presupune starea de Hikikomori susținută cu cazurile unor tineri pe care-i trata.
Despre ce este vorba, nu?
Ei, Hikikomori este o persoană care la un moment dat se retrage din societate și stă închisă în casă pentru o perioadă foarte lungă de timp. Mai lungă de 6 luni de zile.
Îți închipui? Să stai mai mult de 6 luni de zile închis de bună voie în camera ta? Nu închis în casă, ci în camera ta. De bună voie?
În reportaj apăreau și câțiva tineri care își spuneau povestea. Ce făceau toată ziua și de ce s-au închis în cameră.
Unul dintre ei pur și simplu s-a întors după prima zi de liceu, era în ultimul an, și a spus că nu vrea să se mai ducă la școală.
Altul și-a întrerupt studiile la facultate și tot așa s-a închis în cameră.
Ei mănâncă în cameră. Nu ies deloc afară, doctorul venind acasă să îi consulte.
Aveau o gramadă de medicamente, multe antidepresive.
De culcat, dormeau când doreau și cât doreau. Nu aveau oră de culcat, nu oră de trezit. Puteau să stea treji și câte două zile. Mă întreb cum știau când trebuie să își ia medicamentele. Nu păreau că le acordă prea mare importanță.
Ascultau muzică, se jucau pe calculator, se uitau pe pereți, singura lor conexiune cu exteriorul fiind prin intermediul calculatorului.
Spuneau că se simt în siguranță în camera lor și că nu simt nevoia să interacționeze cu alți oameni.
Și e o treabă foarte serioasă. Doctorul vorbea de cazuri de tineri care au intrat într-o astfel de stare pe la 22 ani și au reușit să iasă din ea pe la 36 ani. Îți dai seama? Să stai în camera ta de bună voie pentru 14-15 ani?
Practic anii considerați cei mai frumoși, în care ești în formă și în forță să îi petreci într-o cameră!
Și a fost prezentat și un caz tragic de-a dreptul: un tânăr era hikikomori de aproape 15 ani când tatăl său a suferit un accident de mașină și a rămas imobilizat la pat.
Mama sa, având grijă și de el și de soț, s-a îmbolnăvit și tânărul s-a văzut în situația de a trebui să aibă grijă de părinții săi. Numai că nu a făcut față situației și a considerat că este mai bine să-și omoare tatăl și apoi să se sinucidă în fața mamei.
Și care crezi că sunt cauzele pentru care o parte dintre tinerii din Japonia devin hikikomori?
Toți cei din reportaj au spus că tatăl este cam absent din peisaj pentru că muncește foarte mult, iar toată educația cade pe umerii mamei susținută uneori de bunică.
Și mama/bunica sunt foarte solicitante în ceea ce privește învățătura. Cer foarte mult de la copil. Ba mai mult, îl bat rău de tot și îl supun violenței verbale. Adică îi spune ceva de genul: dacă îți spun eu să mori, trebuie să mori (asta în timp ce-l bate).
Cînd copilul/tânărul intră în starea de hikikomori, părinții (spun tinerii) cam își pierd memoria și uită maltratările la care i-au supus pe copii și se întreabă ce s-a întâmplat cu copilul lor.
Ba mai mult, cer ajutorul de specialitate târziu (după părerea mea). Adică vezi că trece timpul și copilul nu iese din cameră, nu mai vrea la școală și tu nu te agiți? Aștepți 6 luni de zile ca să îl cataloghezi drept hikikomori?
E ceva ce nu înțeleg. Doctorul zicea că situația acestor tineri este cauzată de cultura lor aparte. Ce o mai fi și asta?
E drept că mamele care apăreau în reportaj nu prea își asumau răspunderea pentru ceea ce li s-a întâmplat copiiilor lor.
Tinerii spun că pur și simplu nu știu cum este să fii iubit. Nu își aduc aminte să fi fost iubit în copilărie de către părinții săi, și mai mult, un tânăr spunea că peste tot ce trăia acasă se adauga și bullying-ul la care era supus la școală.
Sufereau de insomnii și aveau multe coșmaruri. Unul dintre ei spunea că îi este indiferent dacă moare sau nu.
Ei, și după multe ședințe de terapie și medicamente, doctorul reușea, după ani de zile (reține: ani de zile), să îi scoată pe tineri din această stare. Adică reușea să-i scoată afară din casă și să-i facă să se integreze cât de cât în societate.
El se străduia să îi facă să interacționeze, măcar între ei, și îi încuraja pe cât de mult putea pentru a se integra din nou în societate. Asta nu însemna că nu puteau reveni la starea de hikikomori.
Ce să zic? M-a pus pe gânduri. Să ne ferească Dumnezeu de mai rău!
Îți doresc să ai multă răbdare cu copiii! Iubește-i așa cum sunt!
Cu drag,
Mihaela